Fragment:
“DANTES, NAUCIT, APROAPE SUFOCAT, avu totusi prezenta de spirit sa-si tina respiratia si, fiindca mana sa dreapta, dupa cum am mai spus, gata pregatita pentru orice s-ar fi putut intampla, inca mai tinea cutitul, spinteca rapid sacul si isi elibera bratul, apoi capul. Insa, in ciuda eforturilor de a ridica ghiuleaua, simti ca era tarat mai departe in adanc. Atunci, se ghemui, cautand sfoara care ii lega picioarele si, cu o sfortare iesita din comun, o reteza chiar in momentul in care se sufoca. Apoi, dand cu putere din picioare, urca nestingherit la suprafata, in vreme ce ghiuleaua duse in strafundurile nestiute ale marii panza grosolana de sac, care ratase prilejul de a-i deveni giulgiu.
Dantes nu ramase la suprafata decat doar cat sa ia cateva guri de aer si se scufunda din nou, caci primul lucru pe care trebuia sa-l faca era sa se fereasca de a fi vazut.
Cand iesi pentru a doua oara la aer, se afla deja la cel putin cincizeci de pasi distanta de locul unde cazuse. Vazu deasupra capului sau o bolta intunecata, prevestind furtuna, pe sub care vantul matura cativa nori grabiti, descoperind, din cand in cand un mic petic de cer azuriu, luminat de cate o stea. In fata lui se desfasura intinderea de apa ca smoala, care vuia si ale carei valuri incepusera sa se involbureze ca inainte de furtuna, in vreme ce, in spatele lui, mai negru decat marea, mai negru decat cerul, se inalta, ca o fantoma amenintatoare, castelul If, uriasul de granit, al carui pinten sumbru parea un brat intins pentru a-si reinhata prada. Pe cea mai inalta stanca zari un felinar conturand doua umbre.
I se paru ca aceste doua umbre stateau aplecate, cercetand nelinistite fata marii. Intr-adevar, neobisnuitii gropari trebuie sa fi auzit strigatul pe care il scosese in cadere.”
Nu există încă recenzii pentru acest produs.
